Intenţia cuvântului meu vis-à-vis de problematica diversă şi complexă a volumului de faţă, Oameni și obiceiuri din satele comunei Borod, sub coordonarea d-lui Prof.univ.dr. Petru Mihancea, este de a atrage atenţia că cercetările făcute în această subzonă etnografică a Crișului Repede oferă cititorului, mai mult sau mai puțin avizat, un model de cunoaștere a unei realități trecute și prezente, aflată însă, într-o perioadă de destructurare, de profunde mutații socio-economico-culturale.
Lucrarea de față oferă prin conținutul ei dens, un plus de cunoaştere, de înţelegere, asupra preocupărillor celor ce populau lumea satelor comunei Borod şi, pe această bază un plus de explicaţie asupra unor fenomene şi fapte de natură istorică, socio-culturală şi etno-folclorică din aceste așezări.
Au trecut vremurile ţărănimii discrete când se vorbea despre ţăran, sau în cel mai fericit caz se vorbea în numele lui. Ţăranul vorbea puţin, fie că nu era întrebat, fie că nimeni nu stăruia să-i asculte păsurile, nemai vorbind de gândurile, ideile sau înţelepciunea sa. Dreptul de a gândi era doar al celor puternici, iar cuvintele aparţineau învăţaţilor. Lor li se cerea doar supunere şi muncă. Aşa s-ar putea scrie pe scurt istoria unei lumi ascunse şi tăcute, dar o lume care hrănea prin truda şi sudoarea ei pe toţi comunitarii. Aşezată înadins cum spune filosoful din Lancrăm, în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţii, lumea satului, călită la şcoala “sfintei sărăcii”, a creat o cultură materială şi spirituală, care peste timp a devenit un sigiliu prin care validăm unicitatea acesteia.
Astăzi lumea satului traversează un moment de criză, începe să-şi piardă spiritul strămoşilor, al sfintei tradiţii, arătându-se mai mult ca oricând vulnerabilă, sensibilă la contagierea noului, modernului, dispusă să iasă din acel angrenaj al trecutului, al tăcerii, al anonimatului şi să accepte să vorbescă despre sine, despre problemele noi şi complicate cu care se confruntă. Situaţia disperată în care se află de mai bine de un sfert de veac, a generat o realitate nouă confuză în care greutăţile, dificultăţile apărute, parcă au prins-o nepregătită. Acum s-a trezit peste noapte cu pluripartidismul la uşă, cu corupţia în ogradă, cu noul tip de sărăcie mult mai apăsător, cu şomajul, a cărui semnificaţie nu o cunoştea, dar acum o simte, cu nelegiuiri care nu-i erau specifice (alcoolism, viol, violenţă domestică, crime de tot felul etc,). Asemenea fenomene străine satului, credem că i-a determinat pe locuitorii lui, să-şi depăşească condiţia de truditori ai gliei şi spectatori în faţa istoriei.
Creionarea volumului de faţă Oameni și obiceiuri din satele comunei Borod, sub coordonarea d-lui Prof.univ.dr. Petru Mihancea, a pornit de la argumentul că ”cine nu-și cunoaște trecutul, nu merită să aibă viitor”, astfel autorii, prin scrisul lor au surprins aspecte geografice, istorice, etnografice, folclorice, socio-culturale și desigur economice ale satelor comunei Borod. S-au oprit cu acribie asupra cercetării ocupațiilor, meșteșugurilor, datinilor, obiceiurilor, cântecelor și descântecelor, etc., atât ale românilor, cât și ale celorlalte etnii care conviețuiesc în acest spațiu. Sunt descrise și analizate meșteșugurile populare, gospodăria și casa tradițională, portul și obiceiurile de peste an, precum și cele din ciclul veacului de om, ce stau sub emblematica triadă (nașterea, căsătoria și moartea). Poate nicăieri, în nici o monografie, nu am întâlnit unitățile de măsura tradiționale explicitate ca în acestă carte. Câți mai știu, ne întrebăm retoric, ce înseamnă FONTUL, MERȚA, VICA, CĂBELUL etc.
Un loc aparte în paginile cărții este dedicat oamenilor de seamă ai comunei, care fac cinste locuitorilor și locurilor populate de aceștia.
Prin tocul înmuiat în dragoste de neam, întru rostirea slovei strămoșești, autorii ne duc la origini acolo unde captivii oralității au plămădit și primenit etnosul nostru, în aceea lume născătoare de mister a satului. Aici, pe lângă boi la arat şi semănat, la secerat, la horele satului şi în şezători, prin spațiul ondulat, la păscut oile s-au născut doinele, baladele, legendele, cântecele de dor și jele, de dragoste și urât, de haiducie și de cătănie.

”Bade de le secerat
Tă cu vorba mai mânat
Amu-i vremea de cules
Și-ncă tu nu ți-ai ales”

”Frunză verdi foi dă fagi,
Hai, măi badi să fim dragi
C-amândoi suntem săraci.
Și n-avem nici boi nici vaci.
Când ți-o veni să te culci
Om trăi cu buze dulci,
Om mânca pită cu ceapă
Ș-om be liniștiți o apă.
Ș-om trăi cu buze moi,
Ca ș-alții cu patru boi
Ș-om trăi cu buze dulci
Ca alții cu șase junci”.

”Pe unde trece doru
Nu poți ara cu plugu
Că doru ardi pământu
De-ncremenește și gându”

Și tot aici s-a născut și blestemul :

”Mănâncete badi amaru
Când îi me pă drum cu caru
Da nici amaru nu te mânci
Numa caru ți-să strâci
Că bugat amar ți-o fi
Că-i sta-n drum și lii tomni”

O dată în plus am spune că volumul de faţă, pe lângă aspectele satului tradițional îşi propune să ilustreze și o realitate contemporană, o stare de fapt actuală ce poartă vorbire despre colectivizare, electrificare, industrializare, școală, biserică primărie, poștă și alte instituții sătești.

Nu vreau să mă consider o victimă a lumii rural-pastorale, în sensul că iubesc prea mult acest tărâm mult alduit de Dumnezeu, plin cu legende, basme, cântece, strigături, balade şi multă voie bună, dar trebuie să spun că această cultură minoră, creaţie a acelor captivi ai oralităţii s-a născut și plămădit la şcoala Sfintei sărăcii, pe prispa, târnațul dorului, pe drumurile jelei și ale urâtului, şi de la care se adapă toate marile modele culturale. Aici în acest univers s-a plămădit de către aceşti tăcuţi ai istoriei cântecul, snoava, bocetul, basmul şi câte altele, în condiţiile în care ei au fost plugari, păcurari, meșteri, compozitori, textieri, povestitori şi interpreţi. Promit că nu voi conteni să exprim prin scrisul meu iubirea, dragostea, ataşamentul şi respectul faţă de acest mare anonim Măria sa ţăranul, faţă de acest apostol al satului românesc (chiar dacă în destructurare) şi faţă de spaţiul mioritic cel populează.
Aşa cum mersul la biserică reprezintă un act de sacralitate maximă pentru omul lumii satului, aşa mi-am asumat şi eu misia prin aceaste gânduri să fac cunoscute manifestările spirituale, ale acestor trudnici ai pământului, cum apar ele în graiul celor ce populează această lume a satului, revărsată din Ţara Beiuşului, Crasna, Zărand, Barcău şi până în Ţara Codrului.
Dr. Vasile Todinca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Protected by WP Anti Spam