Cum problema, care sperasem că s-a rezolvat o dată pentru totdeauna încă de anul trecut, pare să fie repusă în prim-plan din nou şi pentru a evita căderea în derizoriu a discuţiilor cu privire la noul sediu al Muzeului Ţării Crişurilor şi, implicit, prelungirea lor la infinit, considerăm că trebuie readuse în atenţia tuturor celor interesaţi de subiect o serie de aspecte în afara cărora tema în dezbatere nu poate fi înţeleasă corect şi a căror lipsă poate genera nu doar comentarii cu totul deformate cât mai cu seamă decizii care pot afecta grav destinele culturale ale oraşului.
1.Se ştie că Garnizoana a fost transferată Consiliului Judeţean Bihor cu scopul de a deveni sediul Muzeului Ţării Crişurilor în 2006 (Expunerea de motive care a însoţit actul de transfer precizează că respectiva clădire trebuie să primească doar funcţie de muzeu, motivaţie asumată şi de plenul Consiliului Judeţean la momentul respectiv). Aceasta este realitatea valabilă şi oficială de atunci şi până astăzi şi, ca urmare, în clădirea respectivă s-au investit bani publici până acum.
Pentru a fi şi mai concreţi şi corecţi deopotrivă, precizăm următoarele:
-Clădirea Garnizoanei este pregătită în proporţie de 85% pentru a primi Muzeul Ţării Crişurilor. S-au realizat nu numai reparaţii capitale la clădire, dar au fost amenajate și spaţiile pentru expoziţii (traseele de vizitare, depozitele, laboratoarele de conservare şi restaurare, acestea din urmă dotate primar, la care se adaugă echipamentele de supraveghere pentru securitatea patrimoniului şi cele pentru stingerea incendiilor (acestea în mare parte cu gaz inergen, ca să nu distrugă patrimoniul), dar şi vivariul compus din terarii şi acvarii, precum și sălile de expoziţii temporare și pentru expoziția de bază dedicată artiștilor plastici orădeni, din corpul A1 etc.;
-Până a se ajunge la cele precizate deja s-au parcurs însă următoarele etape: imediat după ce s-a primit clădirea s-au comandat şi realizat o serie de proiecte (Proiect de reparaţii capitale şi dotări, Plan tematic în funcție de care s-a elaborat Proiectul de amenajare a spaţiilor destinate expoziţiilor de bază). A fost o muncă colectivă ce a durat circa un an şi în urma căreia a rezultat suma necesară ducerii la bun sfârşit a investiţiei, respectiv a Muzeului Ţării Crişurilor (cca. 24.000.000 euro), sumă asumată prin vot de plenul Consiliului Judeţean Bihor în anul 2007. Costurile proiectelor mai sus înşirate au fost de 2,316,243.00 RON (23.316.143.000 lei vechi);
-La sfârşitul anului 2008, după ce în 2006 s-a reparat acoperişul, s-a acceptat rezultatul licitaţiei organizate pentru etapa I din întregul Proiect (Reparaţii capitale şi dotări – unde se prevedea inclusiv realizarea primelor expoziţii de bază ale muzeului, dar şi depozitele şi laboratoarele necesare bunei funcţionări a instituţiei etc.). Lucrările la prima etapă au debutat în anul 2009 şi au fost întrerupte în anul 2011 de către preşedintele de atunci al Consiliului Judeţean Bihor, din motive pe care nu le stăpânim pe deplin. Valoarea sumei investite până la întreruperea lucrărilor a fost de 47.652.000 RON (470.652.000.000 lei vechi);
-„Moştenirea” lăsată de neînţelegerile menţionate mai sus au făcut ca între anii 2012-2015 noua conducere a judeţului să urmărească lămurirea lor şi, implicit, să regândească strategia de stabilire a etapelor de finalizare a întregii investiţii astfel încât muzeul să intre cât mai repede în circuit public. În acest sens, etapa I-a include acum şi finalizarea secţiilor de Ştiinţele Naturii, Arheologie şi Istorie. Aceste schimbări s-au reflectat şi în proiecte, care au fost adaptate la noua strategie.
De ce am prezentat cele de mai sus? În primul rând pentru a se înţelege că pregătirea unui spaţiu pentru muzeu, în general, presupune întotdeauna pe lângă reparaţii capitale şi un Proiect tematic elaborat de un colectiv de specialiști, pe baza căruia sunt prevăzute soluţiile muzeotehnice necesare unei expoziții atractive (trasee, vitrine, diorame, reconstituiri de orice fel etc.). Rezultă foarte clar că este nevoie de proiecte detailate ideatic și tehnic pentru orice nou spaţiu. De altfel, Legea Muzeelor şi Normele existente conţin foarte clare precizări cu privire la condiţiile pe care trebuie să le întrunească un spaţiu de muzeu. Şi, ele sunt nu numai restrictive, ci şi necruţătoare în a aplica pedepse până la închisoare, dacă nu sunt respectate. E aici un aspect peste care de multe ori se trece cu uşurinţă: muzeul deţine, manevrează şi valorizează obiecte de patrimoniu. Patrimoniul naţional este „actul de legitimare” al fiecărui popor. Protejarea lui are aceeaşi importanţă ca şi apărarea graniţelor. A-l neglija, mai mult, a fi părtaş la distrugerea lui este infracţiune nu numai cu urmări morale, ci şi una pedepsită, cum spuneam, de lege. Tocmai de aceea restricţiile sunt dure şi precise. De pildă, este interzisă mutarea obiectelor de patrimoniu într-un spaţiu proaspăt terminat. Trebuie să treacă o perioadă de timp până acesta să se usuce şi să devină disponibil depozitării şi, apoi, expunerii. În acest sens, ne întrebăm ce înseamnă pentru unii muzeul, doar un spaţiu de depozitare, ca într-o casă de locuit? Nu contează că muzeul orădean deţine un patrimoniu inestimabil, ce reflectă civilizaţia creată în Ţara Crişurilor şi nici că el nu poate fi transferat undeva unde condiţiile existente ar duce la degradarea lui? Cine îşi asumă în acest caz responsabilitatea conservării acestuia? Rezultă o concluzie simplă, în Garnizoană s-a investit deja (după precizările constructorului în trei luni lucrările rămase ar fi terminate şi ar putea începe mutarea), în cetate pentru realizarea chiar şi a Muzeului municipiului Oradea, nu a altui muzeu, se impun o serie de dotări specifice şi rezolvări de infrastructură care nu au fost prevăzute (rezolvarea igrasiei, sisteme performante de securitate, instalaţii de stingere a incendiilor inclusiv cu gaz inergen, tocmai pentru că semnalizatoarele de foc nu sunt suficiente, mobilier modern şi funcţional pentru depozite, reţeaua de curenţi slabi necesară pentru tehnologie expoziţională etc.), toate generând lucrări suplimentare şi costuri noi, cu certitudine nu foarte mici, precum şi un timp de realizare îndelungat. Desigur, calitatea de monument de categoria A a Cetăţii este şi ea o piedică în a interveni asupra pereţilor, a modelării spaţiilor interioare pentru expoziţii de bază, ştiut fiind că scopul unei restaurări este acela de a readuce toate clădirile ce compun ansamblul arhitectural în discuţie aşa cum a fost iniţial, atât în exterior, cât şi în interior.
2.Se tot face referire la 5000 mp, cât are Palatul princiar, suprafaţă care ar fi suficientă pentru patrimoniul Muzeul Ţării Crişurilor şi, desigur, pentru expoziţiile permanente propuse de acesta a se realiza. Se porneşte în această judecată de la faptul că în Palatul baroc muzeul există în ultimii ani în aceeaşi suprafaţă (!?). Se uită, voit sau nu, pentru că nu credem că nu se ştie, că până în 2005, când s-a dat verdictul de retrocedare a Palatului baroc, Muzeul Ţării Crişurilor a funcţionat în toată clădirea Palatului, care avea o suprafaţă utilă de 9502 mp şi că până în 1990 o parte din Şirul Canonicilor adăpostea laboratoarele de restaurare ale muzeului (atunci în număr de şapte) dar care, după retrocedarea către Episcopia romano-catolică, au obligat instituţia muzeală să se restrângă în Palatul baroc. Făcând un calcul ajungem la o suprafaţă totală de care a dispus instituţia noastră până în 1990 de cca. 10.500 mp.
Atunci când se face referire la 5000 mp trebuie să se aibă în vedere că această suprafaţă este partea rămasă în urma retrocedărilor de încăperi către Episcopia Romano-Catolică de Oradea şi, de asemenea, că spaţiul respectiv a primit cu prioritate funcţia de depozit. În urma micșorării spațiului interior pentru muzeu am fost obligaţi să desfiinţăm, în primul rând, expoziţiile de bază, care din 2006 nu mai există. Doar 7 săli pentru expoziţii temporare au rămas în circuit, din respect pentru public. Le-am menţinut şi pentru că am constatat, deşi din 2011 ar fi trebuit să fim în noul sediu, că procesul de terminare a lucrărilor a început să fie tergiversat de către preşedintele de dinainte de 2012 al Consiliului Judeţean Bihor. Referindu-ne la necesarul de spaţiu mai precizăm că muzeul nostru deţine aproape 500.000 de obiecte de patrimoniu (cotat ca al cincilea ca mărime din România). În 1971, când s-a inaugurat Muzeul Ţării Crişurilor în Palatul baroc exista un număr de 25.314 piese, iar la sfârşitul anului 2014 acesta ajunsese la 485.659 obiecte, deci de peste 20 de ori mai mult faţă de acum 35 de ani. Această continuă dezvoltare a făcut ca şi în Palatul baroc, treptat, încă înainte de retrocedare, spaţiul de depozitare să nu fie suficient. E limpede deci că în cca. 14.000 mp ai noului muzeu (este vorba de suprafaţa utilă, utilizabilă, şi nu de aceea desfăşurată, care este de 18.000 mp) în sfârşit păstrarea şi conservarea bunurilor culturale se va putea realiza în respectul normelor de ocrotire a patrimoniului, că laboratoarele de conservare şi restaurare, depozitele şi expoziţiile de bază vor beneficia de condiţii de păstrare, securitate şi stingere a incendiilor moderne şi funcţionale. Totodată, expoziţiile de bază – arheologie, istorie, ştiinţele naturii, etnografie, artă românească şi universală (care în 5000 mp propuși nu vor mai putea fi organizate) – vor putea să existe în continuare şi să fie finalizate la pretenţiile muzeotehnice ale începutului de mileniu III, tocmai pentru a atrage cât mai mulţi vizitatori locali şi turişti de pretutindeni.
3.Se încearcă de fiecare dată culpabilizarea muzeografilor pentru neacceptarea ideii de schimbare a noului sediu. Fiind profesionişti în domeniu aceştia nu pot accepta compromisuri. Rolul lor este înainte de toate tocmai acesta: să păstreze şi să valorizeze patrimoniul deţinut de instituţia muzeală. Din această perspectivă ei sunt conştienţi că este obligatoriu să se respecte Legile specifice, cum sunt conştienţi că deja s-au cheltuit bani mulţi cu amenajarea Garnizoanei (adăugăm la cheltuielile menționate deja şi chiria plătită Episcopiei). Fiind vorba de bani publici responsabilitatea este una şi mai mare, şi mai apăsătoare.
Redeschiderea problemei noului sediu al Muzeului are loc tocmai acum când ne aflăm în faza de evaluare a ofertelor licitaţiei pentru reînceperea lucrărilor de terminare a etapei I (ianuarie 2016), etapă după care se va putea trece, anul acesta, la mutare. Blocarea acum a unui proiect cultural de mare anvergură, pentru că de fapt acest lucru se întâmplă prin ceea ce se încearcă a se propune din nou, îl interpretăm ca o contestare a unei instituţii cultural-ştiinţifice care a fost, este şi poate fi în continuare, ea în sine, un reper cultural de mare atracţie al Oradiei, Bihorului şi României. Includerea acesteia într-un monument medieval circumscris Oradiei, cu personalitate specifică și subjugătoare, ar anula identitatea unei instituții ce a avut și are menirea de a servi punerii în valoare a civilizației afirmate în Țara Crișurilor într-o durată lungă de timp.
Muzeul Ţării Crişurilor are sediu pe strada Armatei Române! Avem certitudinea că destui oameni responsabili înţeleg acest lucru. Că destui oameni cu putere de decizie nu vor să fie părtaşi la marginalizarea instituţiei, care și-a câștigat un loc de seamă pe harta spiritualităţii româneşti şi europene, doar în numele aşa zisei reduceri de cheltuieli (care la o evaluare corectă nu știm dacă sunt mai mici în Cetate!!).
Muzeul Ţării Crişurilor a fost dintotdeauna un vector cultural al Oradiei, Bihorului şi României în Europa, demonstrând în mod firesc că activitatea culturală este un factor de specificitate care generează punţi de legătură între oameni. Ori, nici acest aspect nu trebuie niciodată minimalizat.

Dr. Aurel CHIRIAC
Director general
Muzeul Țării Crișurilor, Oradea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Protected by WP Anti Spam